Dependențele I.

"Sufăr de o dependență. Cum încep vindecarea?"

Dependențele pot fi de mai multe feluri: de alcool, droguri, nicotină, jocuri de noroc, jocuri pe internet sau auto-vătămare corporală. Totuși, modul de vindecare a acestora este comun și începe cu dorința de schimbare. Este nevoie de mult curaj pentru a recunoaște că suferiți de o dependență, însă acesta este primul și cel mai important pas spre a vă reconstrui o viață echilibrată și satisfăcătoare. Vă puteți simți neputincios sau încărcat de sentimente de vinovăție, poate i-ați dezamăgit pe cei dragi, însă există speranță pentru a vă reveni și a reface relațiile cu persoanele importante. Pentru aceasta este necesară aflarea cauzei dependenței. Poate că, la început, v-a amorțit emoții dureroase, v-a ajutat să gestionați mai ușor situații copleșitoare sau, poate, a fost doar un mod de a vă distra și de a socializa. Descoperind cauza veți putea construi noi moduri de a rezolva situațiile respective, învățând și exersând în același timp unelte noi în raportarea constructivă la evenimentele cotidiene. Treptat, veți descoperi ce calități vă sunt utile în refacerea vieții și în relaționarea constructivă față de dumneavoastră și cei din jur. De-a lungul acestui proces al refacerii pot apărea suișuri și coborâșuri, însă este important să vă amintiți că aveți putearea de a învinge dependența și de a avea o viață echilibrată.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Depresia VI

Depresia VI

Care este tratamentul pentru depresie?

Fiecare persoană își poate regăsi echilibrul în felul său, însă, dacă nu reușiți singur sau cu ajutorul familiei și prietenilor, poate că este momentul să apelați la ajutor specializat. Există multe moduri în care poate fi tratată depresia, acestea depinzând de cauza și gravitatea ei și incluzând psihoterapia, medicația, terapiile alternative. Pentru a ști ce vi se potrivește cel mai bine, trebuie să vă informați care metode pot avea cele mai mari șanse de succes în situația dumneavoastră particulară. În general, tratamentele medicamentoase ameliorează simptomele depresiei, deși pot avea efecte secundare. Un medic psihiatru va ști care medicamente vă sunt potrivite. Prin psihoterapie veți descoperi cauzele depresiei dumneavoastră și tipurile de gânduri și comportamente care o alimentează. Veți reuși să vindecați rănile din trecut, învățând în același timp cum să vă schimbați stilul de viață pentru a vă restabili echilibrul sufletesc. Veți descoperi împreună cu un psiholog o varietate de moduri specifice dumneavoastră pentru a trata depresia, pentru a vă bucura de viață și de tot ce vă înconjoară și pentru a putea preveni episoade depresive în viitor. Indiferent de tratamentul sau combinația de tratamente aleasă, este important să reușiți să înțelegeți cauza depresiei, factorii declanșatori și cei care o întrețin în prezent și modalitățile prin care vă veți recăștiga și păstra sănătatea.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Depresia V

Cum ne revenim din depresie?

Regăsirea echilibrului în urma unei depresii necesită acţiune, schimbări şi relaţionare cu ceilalţi. Totuşi, atunci când eşti deprimat este extrem de greu să porneşti în acţiune sau să iei decizii în vederea unor schimbări ale stilului de viaţă. De aceea este important ca un prim pas să se axeze pe cultivarea relaţiilor suportive. Vorbiţi deschis cu familia şi prietenii apropiaţi despre suferinţa dumneavoastră, solicitându-le sprijinul. Încercaţi să vă depăşiţi tendinţa de izolare şi ieşiţi la plimbare sau la o cafea cu un prieten, la un spectacol sau în vizită. Stabiliţi un program de exerciţii fizice, împreună cu un prieten sau membru al familiei. Atunci când vă simţiţi cuprins de gânduri negative, încercaţi să le descărcaţi scriind într-un jurnal, desenând sau confesându-vă cuiva apropiat. Multe persoane depresive sunt perfecţioniste, deci permiteţi-vă să mai şi greşiţi. Frumuseţea acestei lumi constă în faptul că suntem toţi diferiţi, deci încercaţi să vă descoperiţi calităţile pozitive, prin ce vă diferenţiaţi de ceilalţi şi apreciaţi aceste calităţi pentru că ele vă fac unic şi de neînlocuit printre oameni. Îngrijiţi-vă, dormiţi cel puţin 8 ore pe noapte, mîncaţi sănătos, oferiţi-vă mici plăceri, reluaţi activităţi plăcute şi profitaţi de zilele senine pentru a vă plimba şi relaxa. Frumuseţea vieţii şi a fiinţei dumneavoastră nu a dispărut, doar că aţi fost prea copleşit de probleme pentru a o mai observa.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Depresia IV

Depresia și violența

O persoană care suferă de depresie poate deveni violentă? Da, nivelul de toleranță este scăzut la cei care suferă de depresie, astfel încât pot resimți neliniște, agitație, reacționând uneori cu violență atitudinală, verbală sau chiar comportamentală. Din cauza sentimentelor de durere sufletească, neajutorare, gol interior și a diferitelor tulburări de somn sau alimentație, capacitatea de concentrare și interesul în activități scade, iar toată lumea pare că îi copleșește cu probleme, îi calcă pe nervi, astfel că pot apărea reacții defensive, încărcate de agresivitate. Violența apare ca simptom cel mai des la adolescenții și bărbații care suferă de depresie. Cei mai tineri dintre aceștia pot părea iritabili, ostili, pierzându-și cu ușurință răbdarea, acuzând de asemenea diferite junghiuri sau dureri fizice. Bărbații care suferă de depresie pot resimți iritabilitate, furie pe care nu o pot controla, agresivitate, putând deveni violenți. Deseori, aceștia consideră în mod eronat că a suferi de depresie este un semn de slăbiciune, astfel că le este greu să discute despre suferința interioară, dar își admit probleme cum sunt cele de somn, oboseala, dificultăți de concentrare. Ascunzându-și durerea, ei ajung deseori să se marginalizeze și să se afunde în suferință. Depresia netratată poate duce, atât în rândul adolescenților cât și al aduților, la abuz de alcool sau droguri, violență față de ceilalți sau chiar suicid.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Depresia III

Depresia și suicidul

Pentru cei care suferă de depresie, durerea și disperarea sufletească pot fi uneori atât de profunde încât ele să pară permanente, iar singurul mod în care pot scăpa de suferință le pare a fi sinuciderea. Dacă cineva dintre apropiații dumneavoastră vorbește despre posibilitatea de a se răni sau de a-și lua viața, trebuie să știți că, indiferent de context, acesta este un strigăt de ajutor și nu o simplă glumă. Simptomele tendințelor suicidare includ și o preocupare neobișnuită cu moartea sau cu ideea de a muri, verbalizarea impresiei că "Celorlalți le-ar fi mai bine fără mine", comportamente neobișnuite cum sunt: a-și lua adio de la cei din jur, a-și pune treburile în ordine, a acționa imprudent ca și când ar vrea să moară, sau schimbări atitudinale bruște, de la a fi extrem de deprimat, la calm și fericire neașteptate. Oricare dintre simtomele de mai sus pot reprezenta semnale din partea pesoanei depresive că ia în considerare posibilitatea de a se sinucide, de aceea este important să discutați cu ea despre existența acestor gânduri și să îi propuneți să căutați împreună ajutor specializat (medic psihiatru și psiholog). În cazul în care chiar dumneavoastră simțiți că moartea reprezintă în acest moment unica soluție pentru suferința din interior, trebuie să știți că acesta este unul dintre simptomele unei depresii majore, care este o boală psihică ce poate fi vindecată prin tratament medicamentos și psihologic adecvat. Cel mai bun lucru pe care îl puteți face acum este să vorbiți cu cineva din familie, prieteni sau direct cu un medic psihiatru și cu un psiholog, pentru a descrie ceea ce simțiți și a primi ajutor. În timp, vă veți simți mai bine!

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Depresia II

De ce sufăr de depresie?

Deşi în domeniul medical majoritatea bolilor au cauze clare şi pot fi vindecate în urma unui tratament medicamentos sau a unei intervenţii chirurgicale, în domeniul psihologic lucrurile nu stau atât de simplu. Felul în care o persoană gândeşte, simte sau acţionează este influenţat de un cumul de factori genetici, fizici şi sociali. Astfel, depresia poate fi cauzată parţial de o moştenire genetică, de probleme de sănătate, abuz de droguri sau alcool, dar şi de traume sau abuzuri în copilăria timpurie, dificultăţi financiare sau profesionale, probleme în cuplu, trecerea printr-o perioadă dificilă, lipsa suportului social sau singurătate. Deseori observăm că depresia este un mod în care psihicul ne arată că sufletul suferă, că o rană mai veche sau mai nouă nu este vindecată, iar această rană nu permite persoanei să se bucure de viaţă şi să îşi folosească în mod optim capacităţile şi calităţile pentru a trăi echilibrat. Determinarea cauzei suferinţei constituie primul pas spre vindecare. Persoanele care suferă de depresie trebuie să-şi amintească de faptul că această boală se poate vindeca (deşi acum lucrurile par a fi definitive, acesta este doar un simptom al depresiei) şi să apeleze la suportul familiei, prietenilor şi al specialiştilor (psihiatru şi psiholog). Tendinţa de izolare şi dificultatea de a se deschide către ceilalţi sunt tot simptome ale depresiei, deci începeţi cu paşi mici şi cereţi ajutor!

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Depresia I

Sufăr de depresie?

Stările de tristeţe sunt o parte normală a vieţii, ca reacţie la dificultăţi, despărţiri sau stres. Totuşi, dacă disperarea şi golul interior iau locul tristeţii trecătoare, atunci e posibil să suferiţi de depresie. În acest caz, este posibil să observaţi că activităţile vechi nu vă mai interesează, că vă vine greu să vă desfăşuraţi rutina zilnică, poate că vă retrageţi treptat din viaţa socială şi renunţaţi la hobby-uri, simţindu-vă extenuat toată ziua. În depresie, apar tulburări de somn sau de alimentaţie, dificultăţi evidente de concentrare pe activităţi sau studiu, stări de apatie, dezinteres, sentimente de vinovăţie, de neajutorare, dificultăţi în controlarea gândurilor negative, a comportamentului (care uneori poate deveni agresiv verbal sau fizic), a emoţiilor neplăcute, apărute fără motiv. Uneori depresia este descrisă ca „viaţa într-o gaură neagră” sau ca o nereuşită în a-şi trăi propria viaţă. Vă puteţi simţi neînţeles, ca şi când nimănui nu-i pasă de ceea ce simţiţi sau nimeni nu vă poate ajuta cu adevărat. Unele persoane au impresia că viaţa nu mai merită trăită, că ar fi mult mai uşor dacă totul s-ar termina, dacă ar muri (în acest caz, solicitaţi ajutor imediat!). Situaţia poate părea fără speranţă în prezent dar, cu ajutor din partea familiei şi prietenilor şi cu suport de specialitate, depresia poate fi învinsă şi vă puteţi regăsi echilibrul interior.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Proaspeţii părinţi şi dificultăţile emoţionale III

„De când s-a născut bebeluşul, nu ne mai regăsim ca şi cuplu!”

După naşterea primului copil, ambii părinţi se confruntă cu o avalanşă de emoţii noi, unele dintre acestea fiind bazate pe experinţe vechi, din perioada când ei înşişi erau bebeluşi. Emoţiile resimţite atunci în relaţie cu mama sunt fixate adânc în inconştientul personal, ele fiind activate de venirea pe lume a bebeluşului, dar fără conştientiza cauza. Astfel, proaspeţii părinţi pot ajunge să se simtă precum un copil care are nevoie de ajutor, căutând sprijin la partenerul de cuplu şi ducând la o supra-încărcare cu sarcini a celuilalt. În plus, bazându-se pe modelele propriilor părinţi, fiecare partener îşi începe viaţa de părinte cu un set de aşteptări privitoare la celălalt. În măsura în care acestea sunt împlinite, viaţa de cuplu este resimţită ca fiind satisfăcătoare sau nu. Toate acestea sunt resimţite deseori ca pe ceva care ne controlează stările emoţionale şi capacitatea de decizie, astfel fiind necesară o diferenţiere a aşteptărilor provenite din modelele parentale de cele bazate pe specificul relaţiei de cuplu, privitoare la realitatea prezentă, în acelaşi timp cu discutarea tuturor emoţiilor, gândurilor şi aşteptărilor cu partenerul de cuplu. Pentru aceasta, puteţi să notaţi pe o hârtie emoţiile şi gândurile care apar în diverse situaţii şi să le discutaţi împreună, deschis şi fără reţineri, cu calm şi răbdare, lăsând bebeluşul cu cineva din familie sau cu o bonă. Acordaţi-vă timp doar pentru voi, ieşiţi împreună în oraş şi bucuraţi-vă de viaţa de cuplu ca şi în trecut, amintindu-vă tot timpul de iubirea care vă uneşte.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tel. 0740.074070

Proaspeţii părinţi şi dificultăţile emoţionale II

„Mă bucur că am devenit tată, dar nu îmi mai găsesc locul în casă! Ce să fac?”

Mulţi bărbaţi cred că ştiu ce înseamnă să fie taţi, însă, abia când devin părinţi, pornesc în aventura vieţii lor. Această aventură este începută cu multe emoţii, expectanţe, bucurie, iubire, dar şi temeri, frustrări, nelinişte şi chiar anxietate, chiar dacă s-au pregătit, citind sau discutând cu alţi taţi. Relaţia proaspătului tătic cu bebeluşul este impregnată de emoţii mai vechi, pe care acesta le-a avut în trecutul îndepărtat, în relaţia cu propriul lui tată. În plus, spre deosebire de generaţiile trecute, de la tăticii moderni se aşteaptă mai mult: ei merg la serviciu, dar în acelaşi timp se implică activ în creşterea celor mici. Ca şi mamele, taţii renunţă la multe aspecte ale vieţii lor, unii tătici se simt lăsaţi pe dinafară, fiind mai puţin importanţi în viaţa soţiei decât bebeluşul, iar alţii au aşteptări foarte ridicate de la ei înşişi. Toate acestea pot deveni copleşitoare. Dragă tăticule, îngrijorându-te nu vei rezolva nimic. Încearcă să te relaxezi şi să rezolvi fiecare situaţie pe rând, atunci când aceasta apare. Vorbeşte-i soţiei tale despre dificultăţile şi temerile pe care le ai şi încercaţi să vă luaţi căte o seară liberă pentru a vă vedea cu prietenii, pe rînd sau împreună (solicitând ajutorul familiei sau al unei bone pentru a sta cu bebeluşul). Nu renunţa complet la vechile hobby-uri, ai răbdare cu tine însuţi şi susţine-ţi familia cu calm şi iubire.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Proaspeţii părinţi şi dificultăţile emoţionale

„Sunt mama unui bebeluş minunat, dar uneori simt că nu mai rezist! Ce se întâmplă?”

A deveni părinte presupune deseori apariţia unor emoţii amestecate, de împlinire şi bucurie, dar şi de teamă, izolare, neputinţă, nesiguranţă sau chiar furie. Viaţa unei proaspete mămici este plină de schimbări, multe renunţări, iar toate acesea pot duce la stress. Ea renunţă la viaţa ei din trecut pentru a îngriji un bebeluş minunat pe care îl iubeşte enorm, dar care este total dependent de ea. Tocmai de aceea ambivalenţa resimţită în aceste situaţii este normală. Multe mămici simt că nu mai ştiu cine sunt, că suferă un blocaj, că parcă viaţa le-a fost invadată şi nimic din ce era nu mai există. Pe de altă parte, pot apărea temeri legate de a nu eşua ca părinte, de a nu îi face rău copilului din lipsă de experienţă, de a nu fi un părinte rău. Dragă mămică, tocmai aceste temeri te vor ajuta să devii un părinte mai bun, pentru că te vor impulsiona să înveţi şi să te dezvolţi. Încearcă să ai răbdare cu tine însăţi, fă pauze în care să stea altcineva cu bebe, chiar şi 10-15 minute, păstrează legătura cu prietenele, fă zilnic ceva ce îţi place şi te relaxează, râzi şi dansează cu bebe în braţe. Ceea ce faci acum este foarte important, în aceşti primi ani de viaţă ai copilului tău se pun bazele dezvoltării lui emoţionale, iar efortul tău este răsplătit în prezent cu zâmbetele lui, iar în viitor cu a-l vedea crescând armonios, sănătos şi fericit.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tulburările de anxietate

Pot fi prevenite stările de anxietate şi panică?

Deşi nu există un set de strategii specifice care să prevină o tulburare de anxietate (cauzele diferă de la o persoană la alta), totuşi puteţi preveni preluarea controlului vieţii dumneavoatră de către aceste stări. Stabiliţi-vă un program zilnic echilibrat, care să cuprindă suficient somn, mese regulate, relaxare, activităţi plăcute şi liniştititoare. Este bine să existe un program clar de muncă, pe care să îl respectaţi. Amintiţi-vă că, pentru a putea lucra sau a vă îngriji fmilia, trebuie să fiţi sănătos. Angajaţi-vă în activităţi care să vă aducă satisfacţii financiare dar şi profesionale, astfel încât să vă simţiţi mândru de performanţele personale. Renunţaţi la toate gândurile negative, păstrându-le pe cele care vă aduc calm şi relaxare, care vă conduc spre rezolvarea pozitivă a situaţiilor de viaţă, luminându-vă starea de spirit. Amintiţi-vă prin ce sunteţi special şi ce le place celorlalţi la dumneavoastră, pentru ce sunteţi recunoscător în viaţă (sănătate, iubirea familiei şi a prietenilor, casă, mâncare, loc de muncă etc.) şi încercaţi să-i ajutaţi şi pe cei care au mai puţin decât dumneavoastră. Găsiţi timp săptămânal pentru a ieşi cu prietenii, pentru a vă plimba în natură, pentru a râde şi a vă bucura de părţile frumoase ale vieţii. Oferiţi-vă mici plăceri zilnice, aveţi răbdare cu propria persoană şi îngrijiţi-vă corpul şi sufletul cu iubire şi respect.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tulburările de anxietate

Cum recunoaştem o criză de anxietate?

Cu toţii trăim la un moment dat o stare de anxietate, înaintea unui examen, a unei întâlniri sau a unui eveniment important. Totuşi, există persoane care resimt această stare la un nivel mult mai ridicat, fără să aibă un motiv extern precis. O persoană care trece printr-o criză de anxietate poate resimţi frică nemotivată, agitaţie interioară, îngrijorare că ceva rău urmează să se întâmple, insomnie sau coşmaruri, dificultăţi de concentrare a atenţiei şi în relaţiile cu ceilalţi sau la locul de muncă, dezinteres faţă de orice activitate, inclusiv unele simptome fizice, precum ameţeli, dureri de cap, tremor, transpiraţii abundente, palpitaţii, dureri, junghiuri sau amorţeli musculare, tulburări digestive (indigestie, diaree) etc. Aceste simptome pot deveni atât de puternice încât persoana se simte înspăimântată şi imobilizată, ajungând treptat să se retragă din viaţa socială de teama apariţiei unei astfel de crize în public. Cei care suferă de o astfel de tulburare ajung să se simtă ruşinaţi, deşi fără motiv, de situaţia în care au ajuns, destăinuindu-le cu greu celor apropiaţi stările prin care trec, de teama de a nu fi judecaţi greşit. Din păcate, tocmai această retragere şi însingurare favorizează deseori apariţia crizelor de anxietate, persoana suferindă simţind că pierde controlul asupra propriei vieţi. Este importantă discutarea situaţiei cu medicul de familie, acesta fiind în măsură să trimită către medici specialişti, inclusiv psihiatriu şi psiholog.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tulburările de anxietate

Ce este şi ce nu este anxietatea?

În general, anxietatea este un răspuns psihic la o stare de stress. Persoanele care suferă de această tulburare se pot afla într-o situaţie pe care o gestionează cu dificultate, fiindu-le pusă identitatea, sănătatea sau viaţa în pericol, sau fiind nevoiţi să îşi falsifice emoţiile sau credinţele pentru a se adapta. O altă situaţie posibilă este aceea în care contextul prezent declanşează amintiri vechi ale unor probleme nerezolvate sau chiar traume, în care existenţa cuiva apropiat sau a propriei persoane a fost pusă în pericol. Astfel, anxietatea devine un semnal de alarmă pentru o situaţie de pericol, indiferent dacă acest pericol este real sau imaginar, referindu-se la prezent sau la trecut. Putem privi anxietatea ca pe o atenţionare din partea psihicului că ceva trebuie schimbat, probleme vechi trebuie rezolvate, traume vechi se cer vindecate, fiind vorba despre emoţii blocate şi reprimate în inconştient, sau pur şi simplu despre un mod eronat de a privi şi a gestiona situaţiile de viaţă. Deşi uneori este asociată cu anumite condiţii psihiatrice (ex. în depresie) sau medicale (ex. în tulburări endocrine), aceasta nu înseamnă că cel care suferă de anxietate va înnebuni şi nici că are o boală gravă şi incurabilă. Acesta este mai degrabă atenţionat asupra urgenţei cu care trebuie să caute şi să vindece cauzele din trecut, fiind sincer cu emoţiile şi gândurile sale din prezent şi învăţând să aibă încredere în el şi în viitorul său.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Tulburările de anxietate

„Sufăr de anxietate! Ce să fac?”

Pentru a vinedeca stările de anxietate se poate interveni pe mai multe planuri, pentru fiecare putându-se apela la diferiţi specialişti. Este importantă discutarea situaţiei cu medicul de familie, acesta fiind în măsură să vă trimită către medici specialişti, inclusiv psihiatru şi psiholog (clinician sau psihoterapeut). Totuşi, cel mai important specialist, cel care are rolul principal în vindecare, sunteţi chiar dumneavoastră! Încercaţi să găsiţi modalităţi de a vă relaxa, faceţi sport sau plimbări zilnice, ieşiţi cu prietenii, odihniţi-vă mai mult, hrăniţi-vă sănătos şi încercaţi să eliminaţi factorii stresori din viaţa de zi cu zi. Găsiţi-vă un hobby sau reluaţi unul mai vechi, acesta vă va oferi ocazia să vă relaxaţi şi să vă valorificaţi abilităţile. Amintiţi-vă să vă bucuraţi de părţile frumoase ale vieţii, de familia şi prietenii care vă iubesc şi vă apreciază. Începeţi să ţineţi un jurnal în care să vă notaţi emoţiile declanşate de diverse situaţii, gânduri sau amintiri care aparent nu au sens sau legătură cu contextul şi pe care simţiţi că nu le puteţi controla. Treptat veţi afla cauza anxietăţii, ce a rămas nevindecat sau ce trebuie schimbat în prezent. Evident, nu este uşor. Un psiholog vă poate ajuta să descoperiţi cauza anxietăţii şi să o eliminaţi, fiind lângă dumneavoastră şi susţinându-vă pe parcursul acestui drum dificil spre echilibrul interior.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Copiii mici şi accesele de furie III

Pe lângă situaţiile în care cel mic are o nevoie pe care reuşeşte să o transmită doar cu ajutorul plânsului şi ţipetelor, mai sunt şi acele situaţii în care copilul resimte o dorinţă pe care nu ştie încă să o gestioneze, şi care nu duce la împlinirea unei nevoi fiziologice sau emoţionale. În astfel de cazuri, puteţi începe prin a-i explica celui mic motivul pentru care dorinţa lui nu poate fi împlinită, amintindu-i pe scurt cum vă aşteptaţi să reacţioneze (să se liniştească, să vorbească frumos etc.). Uneori funcţionează o explicaţie simplă, dar alteori micuţul pare să nu audă nimic. Chiar aşa şi este: în timpul ecceselor de furie, rareori putem fi raţionali. În acest caz puteţi folosi diverse modalităţi de a-i distrage atenţia, precum un obiect, o activitate interesantă, joc, gâdilături, cântec, orice e hazliu. Pentru unii copii funcţionează elementul surpriză foarte bine, iar cel mai surprinzător lucru în aceste momente ar fi o îmbrăţişare. Copilaşii reacţionază foarte bine cînd sunt îmbrăţişaţi, liniştindu-se şi uitând de motivul furiei. Dacă metodele de mai sus nu funcţionează, puteţi încerca să scoateţi pur-şi-simplu copilul din mediul în care face criza, anunţându-l mai întâi cu calm, dar ferm: „Dacă nu te linişteşti, plecăm”. Atenţie, nu ameninţaţi copilul că-l părăsiţi sau că-l daţi altcuiva, deoarece la această vârstă micuţul va trăi reale sentimente de abandon. Nu o face din răutate, ci din lipsa experienţei în a gestiona situaţiile de frustrare.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Copiii mici şi accesele de furie II

Cu toţii ştim că fiecare copil este diferit, motiv pentru care nu există o metodă general valabilă pentru liniştirea acceselor de furie. În plus, fiecare dintre aceste mici „crize” poate fi tratată diferit, în funcţie de motiv. Astfel, atunci când micuţul este obosit sau îl doare ceva (dentiţie, viroză, indigestie etc.), poate fi deranjat de lumini sau sunete puternice, de agitaţie, iar cel mai simplu este să-l mutaţi într-o cameră liniştită, mai întunecată şi să-l ţineţi în braţe până se linişteşte. Unii copilaşi folosesc plânsul pentru a se descărca, atunci când sunte prea agitaţi, deci nu vă alarmaţi şi acordaţi-i spaţiul şi timpul necesar pentru a se calma. În mod similar, micuţul poate fi irascibil înaintea orei de masă, iar accesul de plâns poate fi prevenit sau oprit cu mâncare. Aceste situaţii se întâlnesc cel mai des la micuţii care nu ştiu încă să vorbească (până în jurul vârstei de 2 ani), ei neputând să-şi verbalizeze nevoile. Uneori cel mic are nevoie de atenţie din partea părinţilor, iar câteva minute de joacă împreună, cântece sau râsete vor opri „criza”. Indiferent de motivul accesului de furie, este important să vă păstraţi calmul, să nu strigaţi sau să loviţi copilul, pentru a nu intra într-o luptă de putere din care cel mic încă nu ştie să iasă. O atitudine calmă îl va face să se simtă în siguranţă, oferindu-i şansa să se liniştească, şi îl va ajuta să înveţe o modalitate pozitivă de a gestiona furia.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Copiii mici şi accesele de furie

Ca părinţi, suntem uneori nevoiţi să ne confruntăm cu accesele de furie ale copilaşilor noştri. Uneori aceste stări apar pe neaşteptate, alteori îi vedem la început nemulţumiţi, agitaţi, pentru ca în momentul următor să răbufnească. În timpul unui acces de furie, micuţul poate să ţipe, să plângă, să lovească alte persoane sau să trântească obiecte. Pare că nimic nu îl poate consola, explicaţiile raţionale nu ajung la el, fiind deranjat de orice intervenţie din exterior. Cum pot fi liniştite aceste stări? Primul lucru este să înţelegem cauza lor. Până la vârsta de 2 ani, cei mici reacţionează în acest mod deoarece nu reuşesc să îşi verbalizeze o nevoie (hrană, sete, somn, scutec prea plin, o anumită jucărie, atenţia mamei). Frustrarea de a nu avea nevoia împlinită creşte odată cu lipsa unui răspuns din partea părinţilor. Pentru copilaşii puţin mai măricei, până către 4 ani, accesele de furie apar tot pentru a le fi îndeplinită dorinţa, dar sunt deja folosite pentru a câştiga o luptă de putere. Ei sunt deja mai autonomi şi mai conştienţi de nevoile şi dorinţele lor, reuşind să le exprime cu mai multă uşurinţă, iar dacă acestea nu le sunt îndeplinite imediat, atunci explodează. Cu cât obţin mai des rezultatul dorit în urma unui acces de furie, cu atât vor apela mai frecvent la această metodă pentru a-şi împlini dorinţele.
(Despre modalităţile de gestionare a acceselor de furie, în numărul urmăror.)

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Copiii mici şi adaptarea la grădiniţă II

Cum îi ajutăm pe micuţi să se adapteze la grădiniţă?

Deseori, copilaşii care se obişnuiesc mai greu cu situaţiile şi cu persoanele noi, reacţionează similar şi în această situaţie, despărţindu-se cu dificultate de părinţi. Pentru a-i ajuta să accepte separarea, este important să aveţi o atitudine pozitivă, calmă şi suportivă, amintindu-le în mod constant de ce le place să meagă la grădiniţă. Poate le place o jucărie, un copil sau educatoarea, poate faptul că pot alege dintre mai multe jucării noi. Amintiţi-le toate acestea dimineaţa, în timpul pregătirii de plecare, cu veselie şi entuziasm, întrebându-i cu ce doresc să se joace în acea zi la grădiniţă. Dacă le e teamă din cauză că nu înţeleg când se vor întoarce acasă, explicaţi-le folosind un ceas unde vor fi limbile când vor reveni de la grădiniţă. Puteţi începe un joc, poveste sau desen împreună dimineaţa, pentru a-l termina la întoarcere. Aminiţi-vă că cei mici nu ştiu cum să îşi exprime emoţiile, astfel că au nevoie de ajutor pentru a verbaliza tot ceea ce simt. Le puteţi spune că le înţelegeţi teama, dar că vă veţi întoarce după ei la finalul zilei de muncă, iar atunci veţi avea parte de multă distracţie împreună. Pentru unii copilaşi poate fi mai uşor dacă au cu ei o jucărie preferată sau o păturică, acestea putând fi lăsate în dulăpiorul lor sau în cuier, până la plecare. În scurt timp se vor adapta schimbărilor şi vor îndrăgi grădiniţa.

Oana Vasiu

Psiholog clinician

Copiii mici şi adaptarea la grădiniţă

Până în jurul vârstei de 2 ani, cei mici preferă interacţiunea cu adulţii, iar apoi ei îşi îndreaptă atenţia spre copiii de aceeaşi vârstă cu ei. Învaţă astfel să se joace în grup, împărţind jucării şi urmând reguli de comportament, şi au parte de o mai bună dezvoltare a abilităţilor de interacţiune socială. Unii copii cu vârsta de până la 3-4 ani pot avea dificultăţi de adaptare la grădiniţă, manifestate prin stagnare în dezvoltarea cognitivă sau forme de regres: uită din achiziţiile anterioare începerii grădiniţei şi au tulburări de somn, dezvoltă un comportament opoziţionist şi refuză să vorbească despre grădiniţă, plâng mai mult şi caută compania mamei. Spre deosebire de aceştia, cei care se adaptează cu succes schimbărilor presupuse de grădiniţă, se întorc acasă cu o atitudine pozitivă, nerăbdatori să povestească ce au făcut sau să arate ce au învăţat. În cadrul jocului în grup, copiii se stimulează reciproc în dezvoltarea limbajului şi a abilităţilor motrice şi observă asemănările şi diferenţele dintre ei şi ceilalţi, aceasta contribuind la formarea imaginii de sine. În funcţie de calitatea grupului de copii, putem observa la cei mici o evoluţie în dezvoltarea psiho-motrică, dar şi o stagnare, în situaţia în care aceştia sunt stimulaţi mai puţin decât acasă. În general, le este mai uşor să înveţe şi să se adapteze la programul de şcoală copiilor care merg la grădiniţă mai devreme (2-4 ani).

Oana Vasiu

Psiholog clinician

“Mami, vreau la grădiniţă!”

Când ducem copiii la grădiniţă?

Deoarece aceasta nu face parte din învăţământul obligatoriu (exceptând clasa pregătitoare), fiecare familie va decide dacă şi când să îi ducă pe cei mici la grădiniţă în funcţie de propriul context intrafamilial. Din punctul de vedere al părinţilor care se ocupă de stimularea dezvoltării intelectuale a celor mici, având o pregătire profesională în această direcţie sau informându-se individual din cărţi de specialitate, grădiniţa nu poate aduce ceva nou pentru copiii lor, în aria achiziţiilor cognitive. Pentru ceilalţi părinţi, care nu au pregărirea sau timpul necesar, grădiniţa poate oferi un cadru şi personal calificat în vederea dezvoltării intelectuale a micuţilor. Oricare ar fi contextul familial, părinţii pot lua în considerare începerea grădiniţei pentru stimularea dezvoltării sociale şi emoţionale a copilaşilor, în acelaşi timp cu stimularea motricităţii prin intermediul jocurilor în grup. Astfel, vor şti că micuţul lor este pregătit de grădiniţă, din punct de vedere social, dacă acesta caută compania copiilor de vârsta lui, doreşte să se joace în grup şi o face cu uşurinţă şi poate sta în grija altui adult decât a unuia dintre părinţi timp de mai multe ore. În general, vorbim aici despre copii cu vârsta cuprinsă între 2 şi 4 ani, cei mai sociabili putându-se bucura de grădiniţă începând cu extrema timpurie a acestei perioade.

Oana Vasiu

Psiholog clinician