Se afișează postările cu eticheta adoptie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adoptie. Afișați toate postările

Direcţii în relaţionarea cu copiii adoptaţi

Încrederea în părinţii adoptivi:

În general, copiii adoptaţi îşi direcţionează ambivalenţa naturală separat: emoţiile pozitive, iubirea, vor fi focalizate pe un set de părinţi, de obicei pe cei naturali, în timp ce emoţiile negative, ura, vor fi direcţionate pe celalt set de părinti – cei adoptivi. Astfel, pentru a face faţă frustrărilor normale din perioada creşterii, li se pare mai uşor acestor copii să îşi închipuie că părinţii adoptivi sunt nişte persecutori răi. Părinţii naturali sau cei care i-au îngrijit la orfelinat (de la care ar fi fost “furaţi”) sunt reprezentaţi în fantezia lor ca fiind părinţi buni şi iubitori, cărora le datorează iubire şi respect.

Este important ca părinţi adoptivi să fiţi pregătiţi a fi priviţi în acest mod şi a reuşi să îi faceţi faţă. Pentru aceasta:

  • Acceptaţi să vorbiţi despre persoanele în grija cărora a fost copilul, despre părţile lor bune şi despre experienţele copilului cu acestea.
  • Nu încercaţi să denigraţi aceste persoane sau pe părinţii naturali ai copilului.
  • Atunci când sunteţi acuzaţi de a fi părinţi răi (este posibil să ajungă la aceste acuzaţii, mai devreme sau mai târziu, deaorece furia împotriva părinţilor naturali va fi îndreptată asupra dumneavoastră), exprimaţi-vă nemulţumirea, tristeţea şi părerile de rău, atrăgând apoi atenţia că, probabil, supărarea copilului este legată de o anume pedeapsă pe care a primit-o pentru o faptă clară. Numiţi greşeala şi motivul pentru care a fost pedepsit copilul. Astfel va putea face diferenţa între fanteziile sale şi rezultatele propriului comportament.

Validarea comportamentului:

Este natural pentru copii să se identifice cu părintele de acelaşi sex şi să îşi exerseze feminitatea/masculinitatea în relaţie cu părintele de sex opus, ca prime modele de relaţionare inter-sexuală. Astfel este potrivit ca fetelor să le spuneţi că sunt frumoase iar băieţilor că sunt puternici, să le atrageţi atenţia asupra fiecărei părţi pozitive pe care o au; să vă arătaţi mulţumiţi atunci când se poartă frumos cu alţi copii, când se arată înţelegători şi răbdători, când le reuşeşte ceva sau când fac un lucru sau gest frumos, dezirabil.

Limitele, regulile:

În toate cazurile, este indicat ca regulile să fie învăţate de la tată, acesta reprezentând în plan psihologic relaţia cu exteriorul, cu ceilalţi.

Pentru copiii mici este important ca regulile să fie exprimate în propoziţii scurte, deoarece aceştia nu se pot concentra prea mult timp, la prea multe cuvinte. Ideile trebuie să fie pe înţelesul lor, spuse clar. Este bine să vă poziţionaţi la acelaşi nivel cu copilul, să îl priviţi atunci când îi vorbiţi şi să îi daţi o explicaţie scurtă şi plauzibilă pentru regula respectivă.

Pentru copiii mai mari sunt aplicabile aceleaşi reguli în comunicare, însă puteţi să folosiţi explicaţii mai evoluate, pentru nivelul lor, sau simple aduceri aminte ale regulilor şi explicaţiilor deja discutate.

Comportamentul în relaţionarea cu ceilalţi:

Este posibil să observaţi la copil că are faţă de alte persoane un comportament de aceeaşi calitate ca şi faţă de dumneavoastră (cum ar fi seducţie, regresie, exibiţionism), relaţiile fiind superficiale şi dominate de nevoia de a le fi satisfăcute impulsurile imediat. Este o raportare normală pentru copiii adoptaţi, care se va modifica pe măsură ce se vor apropia de dumneavoastră, ca fiind o familie.


OANA ŞOROAGĂ

Psiholog clinician

7 probleme de bază în adopţie

(După Kaplan.S.; Silverstein. D.)
  1. Pierderea: adopţia are loc în urma unei pierderi. Această pierdere este necesar să fie acceptată.
  2. Respingerea: o modalitate de a face faţă pierderii este de a-şi închipui că a făcut ceva greşit, încât a meritat să fie abandonat. Astfel, se apără de apariţia altor respingeri. Copilul îşi va imagina astfel că a suferit o pierdere deoarece nu merită să aibă ceea ce a pierdut. Ca rezultat, se va simţi respins şi se va aştepta să fie considerat un “copil rău” şi abandonat din nou.
  3. Vina şi ruşinea: atunci când un copil intenalizează o pierde într-atât încât simte că ceva este îngrozitor de rău la el încât a cauzat abandonul, el va simţi deseori vina că au greşit sau ruşinea că ceilalţi e posibil să ştie.
  4. Tristeţea: deoarece adopţia este văzută ca o rezolvare a unei probleme de pe urma căreia toată lumea are de câştigat, mai degrabă decât un eveniment în urma căruia pierderea este definitivă şi totală, este dificil pentru copiii adoptaţi, părinţii adoptive şi părinţii naturali să îşi exprime tristeţea. Nu există ritualuri de plângere, cum este doliul, pentru a descărca această tristeţe.
  5. Identitate: identitatea unei personae derivă din cine este ş ice nu este. Adopţia ameninţă o persoană să nu poată afla “de-al cui este”, de unde a venit şi încotro se îndreaptă.
  6. Intimitatea: persoanele care sunt confuse în ceea ce priveşte propria identitate au dificultăţi în a se apropia de oricine altcineva. Ei se pot teme să se apropie de ceilalţi pentru a nu experimenta din nou pierderea şi abandonul.
  7. Controlul: toţi cei implicaţi în adopţie au fost, după Silverstein, “forţaţi să renunţe la control”. Adopţia este cea de-a doua opţiune. Exită o criză a cărei soluţie este reprezentată de adopţie.