Ludoterapia de grup

Claunterapia este o formă de ludoterapie de grup, care foloseşte tehnici împrumutate din teatru, şi anume din claunerie. Astfel, domeniile mari de activitate sunt jongleria, echilibristica şi expresia, motiv pentru care această ramură a ludoterapiei a fost denumită “claunterapie”. Vom folosi acestă denumire, considerând-o reprezentativă pentru acest gen de terapie saturată cu tehnici din lumea circului.

Claunterapia este relativ nouă în ţara noastră, iar în ţări precum Franţa sau Germania abia acum începe să ia amploare, fiind folosită cu succes în tratamentul deficienţelor psihomotorii. Participarea la atelierele de claunterapie dezvoltă conştientizarea propriului corp şi a schemei corporale, dezvoltă abilităţile de exprimare a emoţiilor primare şi de recunoaştere a acestora în expresii faciale şi duce la integrarea în grup a copiilor marginalizaţi sau cu probleme de integrare.

Planuri de acţiune a jocului claunului

Cum privim când avem un nas roşu? Cum suntem văzuţi când suntem clauni? Privirea este îcărcată de o valoare particulară, ea devenind condiţia obligatorie a existenţei pesonajului claunului. Dacă nu privim claunul, sau dacă îl privim cu indiferenţă, el nu mai are motiv să existe: moare. Pe baza acestei priviri se joacă, astfel, pentru el chestiunea vieţii şi a morţii, a existenţei, a existenţei sale în devenirea ca personaj.

A fi privit ca şi claun: de-a lungul vieţii, avem nevoie de o privire aţintită asupra noastră: aceasta ne aminteşte că avem un corp, că suntem un corp. Astfel, şi claunul are nevoie de o privire, de un public care să-i dea un sens jocului. Privirea spectatorului poate avea mai multe sensuri: ea poate, în primul rând, să simbolizeze privirea mamei şi să aibă un rol “reparator”. Scena este un loc care poate să reactualizeze privirea binevenită a mamei şi să permită actorului să-şi exploreze potenţialul. Aceasta este o privire încărcată de încredere, putând fi în acelaşi timp o oglindă pentru actor şi având astfel un rol “revelator”.


Efectele ludoterapiei in psihomotricitate

Claunterapia se desfăşoară pe mai multe planuri de dezvoltare: manipulare de obiecte, echilibru fizic, acrobaţie şi claunerie. Prin acestea se urmăreşte stabilirea, restabilirea, menţinerea şi îmbogăţirea raporturilor individului în globalitatea sa cu el însuşi, cu un altul, cu mediul înconjurător.

Manipularea de obiecte presupune o serie de activităţi individuale cu mingi, diabolo, bastonul diavolului, farfurii învârtite pe beţe, jucării de mărimi şi forme diferite. Pentru a învăţa să manipuleze aceste obiecte, copiii participă la diferite jocuri, concursuri şi folosesc ceea ce au învăţat în mici spectacole. Fiecare are astfel ocazia să-şi perceapă, să-şi cunoască şi să-şi utilizeze propriul corp în relaţie cu ceilalţi, în cadrul jocului, care presupune un timp şi un spaţiu anume.

Cui se adreseaza metoda terapeutica ?

Claunterapia este folosita cu succes in lucrul cu copii cu vârste cuprinse între 6 şi 14 ani, care prezintă diverse deficienţe psihomotrice, fizice, întârzieri de dezvoltare, devieri comportamentale, probleme de integrare, de exprimare, sau care vor să-şi dezvolte capacităţile asupra cărora acţionează claunterapia.

OANA SOROAGA

Psiholog clinician

Ludoterapia experientiala individuala

Ludoterapia experienţială este un model non-directiv de ludoterapie dezvoltat de Byron şi Carol Norton. Acesta s-a dezvoltat fiind utilizat în centre de zi, centre de reabilitare a persoanelor dependente de droguri, spitale psihiatrice şi şcoli, lucrându-se cu copii cu deficienţe psihice, psihomotorii, cu dependenţe de droguri etc. Pentru promovarea programului a fost dezvoltat în şcoli ca program de creştere a self-esteem-ului, bun pentru toti copiii, pentru care şi numai participarea în grupurile de ludoterapie a fost foarte importantă. O caracteristică importantă a metodei este aceea că terapeutul de implică total în jocul cu pacientul, dezvoltând relaţia şi experienţa iar pacientul fiind cel care dirijează activităţile. Copilul îşi dezvăluie problemele prin intermediul jocului, pe limba lui.

Planuri de acţiune a ludoterapiei experienţiale individuale:

Fiind o metodă non-directivă, această formă de ludoterapie presupune conducerea jocului de către pacient, rolul terapeutul fiind acela de conducere a activităţilor în anumite direcţii prin intermediul unor metafore sau întrebări, prin reacţiile personajului jucat şi prin anumite afirmaţii. Pacientul îşi joacă trauma, o dezvoltă în direcţia dorită, o retrăieşte de câte ori are nevoie şi prin metodele alese de el, pentru a-i putea diminua importanţa şi pentru a-şi putea vindeca rănile psihice produse de aceasta. În momentul ales de pacient, acesta considerându-se vindecat, se poate trece mai departe, la dezvoltarea psihică prin recuperarea etapelor de dezvoltare pierdute de acesta din cauza traumei. Toate aceste etape au loc pe plan simbolic, cu ajutorul materialelor din camera de joacă, pe limba copilului şi prin modalităţile alese de acesta ca fiindu-i caracteristice.

Cui se adresează metoda terapeutică ?

Ludoterapia experienţială este folosita cu succes in lucrul cu copii, adolescenţi, tineri, uneori chiar şi adulţi care prezintă întârzieri de dezvoltare, devieri comportamentale, probleme de integrare, de exprimare, care au trecut prin traume sau care vor să-şi dezvolte stima de sine.

OANA SOROAGA
Psiholog clinician

Ludoterapia: real, imaginar si simbolic

Favorizarea realului:

Realitatea jocului: Ceea ce solicită jucarea unui rol, este realitatea lumii exterioare, dar şi realitatea internă a fiecăruia, corpul său real. Personajul trăieşte în prezent, în, realitate, exploatând tot ce ar putea alimenta personalitatea şi jocul său.

Favorizarea imaginarului:

Constituirea imaginarului: constituirea sa se bazează pe experienţa corporală halucinatorie. Bebeluşul îşi halucinează sinele, îl crează când este absent. Pentru aceasta, trebuie să-şi fi dovedit suficient prezenţa într-o experienţă pozitivă. “În această repetare a unei situaţii mulţumitoare copilul foarte mic va investi imaginarul.”[1] Aceasta presupune, deci, că o experienţă negativă în această perioadă poate antrena consecinţe nefaste în investirea imaginarului. Imaginarul se dezvoltă mai apoi pornind de la stadiul oglinzii (între 6 şi 18 luni).

Deschiderea porţilor imaginarului: dacă psihoterapeutul reuşeşte să instaureze un cadru suficient de sigur şi de solid pentru a permite exprimarea acestui imaginar, dacă subiectul îşi permite ca în acest cadru să-şi formuleze şi să-şi exprime imaginile, atunci se va putea surprinde şi descoperi o adevărată bogăţie, se vor descoperi noi potenţiale. “Jocul imaginarului dezvăluie imensele teritorii neexplorate, pentru a nu spune refulate, ale persoanei/personajului nostru”.[2]

Corpul imaginar: J.-D. Nasio[3] numeşte “corp imaginar” acel aspect al corpului care îl uimeşte pe subiect şi îi dă un sens, adică acela care îi provoacă subiectului analogii, imagini, metafore, amintiri, legături. Prin ludoterapie se poate pune în scenă propriul corp imaginar, dând naştere unui corp deformat, dar care va avea un anumit sens în improvizaţie.

Imaginarul corporal: acesta este în primul rând exprimat în vise, emoţii, fantasme, halucinaţii, sentimentul de stranietate şi în joc. Astfel, pentru ca corpul să fie creativ, el trebuie să îngăduie exprimarea imaginarului.

Favorizarea simbolicului:

Corpul simbolic: pentru J.-D. Nasio, corpul simbolic este corpul care reprezintă o multitudine de simboluri şi care produce un efect asupra subiectului: îl antrenează într-o acţiune, îl face să îndeplinească un act sau să spună o vorbă. Corpul este în aceeaşi măsură un loc al inscripţiilor simbolice, fiind astfel dovada diferitelor ritualuri de marcare asupra corpului în ritualurile de naştere, de trecere în adolescenţă, sau ale ritualurilor de înmormântare.

Personajul jucat de pacienti este o fiinţă care se situează în cadrul simbolicului, deoarece apariţia sa se bazează pe convenţia jocului. El este, dealfel, simbolizat de deghizare şi tocmai de aceea simplul fapt de a ne deghiza ne face să intrăm în starea de spirit a personajului creat. Ludoterapia solicită corpul în dimensiunea sa simbolică, deoarece el evocă numeroase simboluri şi duce la evoluţia corpului în spaţiu, îl face conştient pe subiect.



[1] SYLVANDER, B.; Du travail du clown a la clownanalyse; Joker document, nr.2 - Le Betaclown – Lombez, p.58

[2] Idem, p.59

[3] NASIO, J.-D.; Image du corps: un concept psychanalytique, questions pour une journee d’etude; In “ Therapie psychomotrice – et recherches”, nr. 97, S.N.U.P. Nice 1993

OANA SOROAGA
Psiholog clinician

Ludoterapia: efecte asupra identitatii personale

Suportul jocului, care pune în joc identitatea unui personaj fictiv, solicită personalitatea subiectului, actor sau spectator, la un nivel foarte profund. După Winnicott[1], conştientizarea existenţei ar fi baza conştientizării sinelui, pe care se va crea o identitate. Pentru Françoise Dolto[2], ar fi vorba de o intuiţie. Această intuiţie a existenţei ar fi narcisimul primordial. În jocul propriului personaj, existenţa individului este evidenţiată de atenţia celor din jur la el, din interacţiunea cu ceilalţi. Subiectul joacă un rol, participă la un joc, îşi exprimă propria personalitate conştientizându-şi astfel existenţa.

Favorizarea dezvoltării schemei corporale şi a imaginii propriului corp:

Imaginea propriului corp, schemă corporală şi personalitate: deghizarea se joacă pe formele corpului. Ea deformează corpul “civil” pentru a-l transforma într-un corp –suport de joc. Atitudinile corporale influenţează stările emoţionale ale persoanei. După cum spunea Freud, “Eul este înainte de toate un Eu corporal, el nu este doar o existenţă de suprafaţă, ci este el însuşi o proiecţie a unei suprafeţe.”[3] Eul personajului se regăseşte întâi corporal, prin forme diferite ale corpului său: posturi sau forme reconstruite de deghizare. Acest corp modificat în imaginea şi schema sa corporală implică de asemenea o emoţie, o stare interioară care se va proiecta la suprafaţa corpului. Această proiecţie este personalitatea individului care se formează.

Împrumutarea imaginii unui personaj pentru exprimarea propriei personalităţi: fiind un personaj creat de sine însuşi, in care si-a investit toată fiinţa, acesta reflectă imaginaţia individului, exprimă fricile, fantasmele sale, într-o manieră ocolită.

Întoarcerea la imaginea propriului corp: jocul s-a terminat. Fiecare revine la obiceiurile sale “civile”, îşi spală machiajul în faţa oglinzii: fiecare se priveşte, pregătindu-se să redevină el însuşi. În această fază se discută, analizându-se stările prin care a trecut fiecare. Jocul de-a “deformatul” a avut rolul de a-şi regăsi mai bine formele propriului corp, acelaşi scop avându-l şi exagerarea limitelor formelor corpului. Toate acestea pot contribui la întărirea, restaurarea sentimentului de identitate, deorece “tulburarea sentimentului de identitate se exprimă prin incertitudinea frontierelor.” (Enăchescu C.)[4]. Ideile de negare corporală, de factură delirantă ca interpretare a propriei scheme corporale, tulburările de schemă corporală din nevroze şi psihoze sau tulburarea denumită "membrul fantomă" sau "iluzia amputaţilor" reprezintă doar o parte a tulburărilor a căror integrare este scopul ludoterapiei.



[1] WINNICOTT, D.-W.; Jeu et realite, l’espace potentiel; collection Nrf, Gallimard Mayenne, 1975

[2] DOLTO, F.; L’image inconsciente du corps; edition du seuil France, 1984

[3] FREUD, S.; Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene.; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

[4] ENĂCHESCU, C.; Tratat de psihopatologie; Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, p.173

OANA SOROAGA
Psiholog clinician

Ludoterapia: efecte asupra creativitatii

Dezvoltarea creativităţii şi exprimării emoţiilor:

Diferitele jocuri din ludoterapie (terapia prin joc) permit exprimarea personalităţii prin intermediul corpului, modelarea şi controlul expresiei emoţionale, dar, în acelaşi timp, ajută şi la dezvoltarea recunoaşterii expresiilor de către ceilalţi. Prin intermediul jocurilor, copilul poate experimenta noi mijloace de a se exprima, de a se face înţeles, folosindu-şi capacităţile creative, iar recunoaşterea sau nerecunoaşterea a ceea ce el a exprimat de către ceilalţi îl ghidează, el putând să-şi redefinească standardele de expresie. Observând că este înţeles, copilul capătă mai multă încrede în sine, în puterea sa de a se exprima. În acelaşi timp îi creşte şi încrederea în colegii de echipă. Jocul este o activitate care permite copilului să stabilească legături între el şi lume, între el şi ceilalţi. Aceste legături îi asigură o anumită coerenţă, o unitate.

Verbalizarea: in joc, ne amuzăm modificându-ne vocea. Ea devine mai fermă, mai stridentă sau mai nazalizată. Ea poate fi un obiect suplimentar util pentru expresia emoţională a personajului. “Vocea noastră are nenumărate posibilităţi de expresie şi poartă amprenta amintirilor noastre emoţionale, a imginarului nostru, a inconştientului colectiv. Vocea este partea prin care se exprimă în mare parte emoţiile.” (Sylvander B.)[1]

Prin intermediul jocurilor ludoterapiei, copilul poate să experimenteze exprimarea verbală a diferitelor emoţii, prin diferite tonalităţi. Astfel, copilul are ocazia să exprime sentimente refulate, să răbufnească, să strige după ajutor, dar are ocazia să înveţe şi să-şi tempereze tonul, să se exprime şi altfel decăt strigând. Află că este înţeles mai bine folosind anumite tonalităţi şi îşi creează propria tonalitate de care are nevoie pentru a se exprima. “Fie că este produsă prin emisie vocală, fie prin intermediul unui obiect, sunetul, ca şi gestul, este proiecţia simbolică a Eu-lui în spaţiu. Zgomotul este afirmarea sinelui, cucerirea unui spaţiu sonor.”( Lapierre A.; Aucouturier B.)[2]

Favorizarea comportamentului creativ:

Jocul este un mijloc de exprimare liberă a creativităţii. Una din premizele jocului din cadrul ludoterapiei este acceptarea necondiţionată a celorlalţi, a valorilor acestora şi a modului lor de exprimare. Totuşi, pentru a se putea juca cu ceilalţi, copilul trebuie să se raporteze la personalităţile, valorile, modurile de exprimare ale celorlalţi şi să încerce să îi înţeleagă. Făcând toate acestea, fiecare copil ajunge să aibă încredere în colegii săi, să se simtă sigur pe sine, având în acelaşi timp ocazia de a-şi explora propriul univers, nestingherit de aprecieri exterioare critice.



[1] SYLVANDER, B.; Du travail du clown a la clownanalyse; Joker document, nr.2 - Le Betaclown – Lombez, p.42

[2] AUCOUTURIER, B., LAPIERRE, A.; La simbolique du mouvement –Psychomotricite et education; EPI editeurs, Paris, 1975, p. 73



OANA SOROAGA

Psiholog clinician

Perspective ale psihologiei analitice: Simbolul

Simbolul este cea mai bună expresie

cu putinţă pentru ceva necunoscut.

- Carl Gustav Jung


Atitudinea simbolică este la bază constructivă, prin aceea că pune în prim plan înţelegerea sensului sau scopului fenomenului psihologic, mai degrabă decât să caute o explicaţie reductivă, bazată pe cauză sau sursă.

Interesul de bază al lui C.G.Jung în simboluri stă în abilitatea lor de a transforma şi redirecţiona energia instinctivă
.


„Atâta timp cât este viu, simbolul exprimă un fapt care alt­minteri nu poate fi caracterizat mai bine.”
(Jung, C.G., 1997, Tipuri psihologice, par. 888). Un simbol viu este pentru Jung un simbol „greu de semnificaţii”, în care se găseşte acea expresie a lucrului căutat, aşteptat sau presimţit. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oricărui fenomen psihologic care semnifică ceva în plus pentru conştiinţă într-un anumit moment. În cazul în care această expresie s-a găsit deja, simbolul este denumit de Jung „mort”. Legat de acesta, Jung spune:„Expresia folosită pentru a desemna ceva cunoscut este întotdeauna un simplu semn, niciodată un simbol. De aceea e absolut imposibil ca un simbol viu, adică greu de înţelesuri, să ia naştere din raporturi cunoscute.“ (Idem, par 889)
Aceste produse nu au o provenienţă exclusiv conştientă sau exclusiv inconştientă, ci rezultă din colaborarea egală a conştientului cu inconştientul.
„Simbolul viu traduce un fragment esenţial de inconştient şi cu cât acest fragment este mai răspândit, cu atât efectul său e mai general, căci face să vibreze în fiecare coardă comună." (Idem, par.893)
Astfel, simbolul viu poate conţine părţile comune unui grup mai mare de oameni, acest fapt petrecându-se doar în cazul în care natura lui trebuie să fie ceva atât de primitiv, încât omniprezenţa ei să fie indiscutabilă. “În aceasta constă, susţine Jung, efectul puternic şi totodată eliberator al unui simbol social viu.”


În ceea ce priveşte natura simbolului, el este alcătuit din date proprii tuturor funcţiilor psihice, doar unele părţi ale acestuia fiind accesibile raţiunii. El poate fi recepţioant atât prin gândire şi simţire, conţinând presimţiri şi semnificaţii, cât şi cu ajutorul senzaţiei şi intuiţiei, "atunci când natura sa imagistică aparte capătă o for­mă senzorială”.
Pentru a putea fi recepţionat de conştiinţă, este nevoie, spune Jung, de un spirit foarte evoluat. “Dar izvorând din cuceririle supreme şi ultime ale spiritului şi totodată din străfundurile fiinţei, simbolul nu poate să apară doar din funcţiile spirituale cele mai diferenţiate, ci trebuie să-şi tragă rădăcinile, în egală măsură, şi din mişcările cele mai joase şi mai primitive. Pentru ca această colaborare de stări contradictorii să fie în genere posibilă, ele trebuie sa stea alături şi să-şi facă în chip conştient şi deplin o poziţie. O astfel de stare trebuie să fie o dezbinare violentă de sine, şi anume în măsura în care teza şi antiteza se neagă reciproc, iar eul e obligat să recunoască participarea sa necondiţionată la fiecare din ele. Dacă una din părţi este în inferioritate, simbolul apare precumpănitor ca produs al celeilalte părţi şi este în aceeaşi măsură mai puţin simbol şi mai mult simptom, anume al unei antiteze reprimate. În măsura însă în
care simbolul este doar simptom, el îşi pierde acţiunea eliberatoare, căci nu exprimă dreptul deplin la existenţă al tuturor părţilor psihicului, ci aminteşte de reprimarea antitezei, chiar şi în situaţia în care conştiinţa nu îşi dă seama de aceasta”. (Idem, par. 895)


În cazul în care expresia inconştientă se conservă, inconştientul fiind mai puternic decât partea conştientă, ea se transformă într-un conţinut care domină întreaga atitudine.


Există, de asemenea, posibilitatea de a se ajunge la un blocaj al voinţei, în urma egalităţii contrariilor. Se ajunge la stagnare, care provoacă o acumulare de energie vitală având ca reacţie conştientă o stare psihică insuportabilă. Oprirea şi inactivitatea conştiinţei produc o activitate a inconştientului, prin care „se pune în lumină un conţinut constelat în egală măsură de teză şi de antiteză. Deoarece întreţine relaţii atât cu teza, cât şi cu antiteza, conţinutul se constituie într-o bază medie pe care contrariile se pot unifica. Dacă luăm drept exemplu opoziţia dintre simţuri şi spirit, atunci conţinutul mediu izvorât din inconştient oferă tezei, în virtutea bogăţiei sale de raporturi spirituale, o expresie binevenită, iar în virtutea evidenţei sale senzoriale, va cuprinde în el şi antiteza senzorială. Eul divizat între teză şi antiteză îşi găseşte în bază medie propria replică, propria şi unica sa expresie de care se va prinde cu aviditate spre a scăpa de dezbinare." (Idem, par. 897)
Această transformare are loc, după Jung, tocmai datorită aparţinerii acestei „materii prime indisociabile" (Idem, par.899) în acelaşi timp şi tezei şi antitezei, anulând astfel disocierea. Vorbeam mai sus de simbolul viu: acesta este chiar materia primă prelucrată de teză şi antiteză, în procesul denumit de Jung funcţie transcendentă.


Unul dintre cele mai importante simboluri, ca motiv al obiectivării imaginilor inconştiente, este mandala.
Aceasta este deseori desenată, sau apare în imagini onirice, având sensul unui spaţiu sacru care protejează centrul. Mandala este folosită deseori ca modalitate de echilibrare psihică, de protejare a centrului personalităţii care pare a fi forţat spre exterior şi influenţat din afară. Pentru desenele care reprezintă cuaternitatea, cum este şi mandala, Jung a folosit termenul grec temenos, desemnând un spaţiu sacru, protejat.


Metoda constructivă
Ca modalitate de interpretare a activităţii psihice bazată mai degrabă pe scop, decât pe cauză sau sursă, Jung descrie metoda constructivă. Formarea simbolurilor este continuă în interiorul psihicului, acestea apărând în fantezii şi vise. Astfel, scopul metodei constructive este de a face disponibilă energia instinctivă pentru o muncă cu sens şi o viaţă productivă.
Metoda constructivă se foloseşte de fantezie pentru a integra în conştiinţă conţinuturi inconştiente. „Prin fantezie, spune Jung, înţeleg două lucruri diferite, anu­me fantasma şi activitatea imaginativă." (Idem, par.789)
În ceea ce priveşte fantasma, aceasta presupune un complex de reprezentări căruia nu îi corespunde un conţinut exterior real. Fantezia ca activitate imaginativă reprezintă transmiterea energiei psihice conştiinţei, sub formă de imagini sau conţinuturi, fiind expresia nemijlocită a activităţii vitale de natură psihică.


Jung face distincţie între fantezia pasivă şi cea activă
. Prima apare sub formă de imagini, subiectul rămânând pasiv, fiind posibilă doar în cazul unei disocieri relative a psihicului, „căci apariţia ei, susţine Jung, presupune sustragerea de sub control conştient a unui cuantum substanţial de energie care investeşte materiale inconştiente”. Un exemplu de fantezie pasivă este chiar visul. Fantezia activă apare atunci când subiectul are o atitudine orientată către perceperea conţinuturilor inconştiente, fiind vorba de o participare a conştiinţei, de o asociere cu alte materiale, astfel fantezia căpătând sens şi claritate.


Fantezia are un sens manifest şi unul latent
. Sensul manifest se referă la enunţul fanteziei, a reprezentărilor imaginative, având un caracter intuitiv şi concret. Deoarece sensul manifest este deseori neînţeles la nivel conştient, poate interesa cercetarea sensului latent. Acesta poate duce la descoperirea cauzei apariţiei fanteziei, a forţelor instinctive răspunzătoare de apariţia ei, dar, şi mai important, la finalitatea acesteia.
Astfel, fantezia are un rol important în procesul de individuaţie. Pentru Jung, "fantezia apare ca un simbol care încearcă să caracterizeze sau să interpreteze cu ajutorul materialelor un ţel anumit sau mai degrabă o anume linie de dezvoltare psihologică viitoare”. (Idem, par.798)


Bibliografie:
Jung, C.G.
, 1997, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucureşti


OANA SOROAGA
Psiholog clinician

Spuneti-le de ce. Oferirea motivelor

De ce copilul meu nu face mai des ceea ce-i cer eu? De ce nu înţelege copilul meu că ceea ce face îi afectează pe ceilalţi? De ce nu pare a înţelege copilul meu beneficiile lucrului bine făcut?

Ca părinte al unui copil mic, probabil v-aţi întrebat deseori aceste lucruri şi altele asemănătoare.

Oferirea explicaţiilor şi motivelor este cheia în a-i ajuta pe copiii mici să înteleagă ceea ce noi îi învăţăm. Copiii mici vor şi au nevoie să ştie de ce. Ei au nevoie să înţeleagă de ce lucrurile se întâmplă sau nu se întâmplă în anumite feluri. Ei au nevoie să ştie cum îi afectează pe ceilalţi comportamentul lor. Ei au nevoie să ştie de ce unele alegeri sunt mai bune decât altele. Învăţând aceste legături, copiii pot înţelege de ce ar trebui să facă anumite lucruri şi nu altele. Pentru a-i ajuta pe copii să înţeleagă aceste “de ce”-uri, părinţii trebuie să dea motive.

Urmează nişte idei cu privire la folosirea motivelor cu copiii voştri.
  • Folosiţi motivele copiilor – sunt multe tipuri de motive care ar putea fi folosite cu succes, însă cele care se pare că dau cele mai bune rezultate sunt acelea care sunt importante pentru copii. Astfel că, oricând este posibil, folosiţi explicaţii care le vor arăta copiilor voştri cum îi afectează propriul comportament.
  • Folosiţi des motivele – probabil va fi nevoie să folosiţi un motiv de mai multe ori în situaţii similare, până ce copilul vostru va începe să-l înţeleagă. Totuşi, de-a lungul timpului, persistenţa şi răbdarea voastră îl va ajuta pe copil să înţeleagă cum comportamentul lui afectează ceea ce i se întâmplă.
  • Fiţi succinţi – copiii mici îşi pot concentra atenţia pe durate foarte scurte de timp, astfel că motivele trebuie să fie la fel de scurte.
  • Concentraţi-vă pe pozitiv – deşi este adevărat că pot rezulta multe lucuri neplăcute atunci când copiii nu sunt ascultători, nu vrem ca micuţii noştri să fie motivaţi de frica unor lucruri neplăcute ca rezultat. Mai degrabă, dorim ca ei să fie motivaţi de aşteptarea unor rezultate plăcute, atunci când fac ceva bine. Deci, folosiţi exemplele care arată copilului vostru cum el şi alţii pot beneficia de pe urma unui lucru bine făcut.
Exemplificarea şi motivarea sunt unelte minunate în educarea copiilor, indiferent de vârstă. Motivele le arată copiilor cum funcţionează lumea si ce este posibil să să se întâmple ca rezultat al comportamentului lor. Acestea sunt nişte lecţii importante pentru copii. Deşi ei înţeleg motivele mai bine pe măsură ce cresc, s-a observat că oferirea motivelor are efect chiar şi cu copiii de trei ani. Deci, obişnuiţi-vă să motivaţi ceea ce doriţi să îi învăţaţi. Şi voi şi copilul vostru veţi avea de cîştigat.

OANA SOROAGA
Psiholog clinician