Perspective ale psihologiei analitice: Simbolul

Simbolul este cea mai bună expresie

cu putinţă pentru ceva necunoscut.

- Carl Gustav Jung

Atitudinea simbolică este la bază constructivă, prin aceea că pune în prim plan înţelegerea sensului sau scopului fenomenului psihologic, mai degrabă decât să caute o explicaţie reductivă, bazată pe cauză sau sursă.
Interesul de bază al lui C.G.Jung în simboluri stă în abilitatea lor de a transforma şi redirecţiona energia instinctivă.

„Atâta timp cât este viu, simbolul exprimă un fapt care alt­minteri nu poate fi caracterizat mai bine.”(Jung, C.G., 1997, Tipuri psihologice, par. 888). Un simbol viu este pentru Jung un simbol „greu de semnificaţii”, în care se găseşte acea expresie a lucrului căutat, aşteptat sau presimţit. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oricărui fenomen psihologic care semnifică ceva în plus pentru conştiinţă într-un anumit moment. În cazul în care această expresie s-a găsit deja, simbolul este denumit de Jung „mort”. Legat de acesta, Jung spune:„Expresia folosită pentru a desemna ceva cunoscut este întotdeauna un simplu semn, niciodată un simbol. De aceea e absolut imposibil ca un simbol viu, adică greu de înţelesuri, să ia naştere din raporturi cunoscute.“ (Idem, par 889)
Aceste produse nu au o provenienţă exclusiv conştientă sau exclusiv inconştientă, ci rezultă din colaborarea egală a conştientului cu inconştientul.
„Simbolul viu traduce un fragment esenţial de inconştient şi cu cât acest fragment este mai răspândit, cu atât efectul său e mai general, căci face să vibreze în fiecare coardă comună." (Idem, par.893) Astfel, simbolul viu poate conţine părţile comune unui grup mai mare de oameni, acest fapt petrecându-se doar în cazul în care natura lui trebuie să fie ceva atât de primitiv, încât omniprezenţa ei să fie indiscutabilă. “În aceasta constă, susţine Jung, efectul puternic şi totodată eliberator al unui simbol social viu.”

În ceea ce priveşte natura simbolului, el este alcătuit din date proprii tuturor funcţiilor psihice, doar unele părţi ale acestuia fiind accesibile raţiunii. El poate fi recepţioant atât prin gândire şi simţire, conţinând presimţiri şi semnificaţii, cât şi cu ajutorul senzaţiei şi intuiţiei, "atunci când natura sa imagistică aparte capătă o for­mă senzorială”. Pentru a putea fi recepţionat de conştiinţă, este nevoie, spune Jung, de un spirit foarte evoluat. “Dar izvorând din cuceririle supreme şi ultime ale spiritului şi totodată din străfundurile fiinţei, simbolul nu poate să apară doar din funcţiile spirituale cele mai diferenţiate, ci trebuie să-şi tragă rădăcinile, în egală măsură, şi din mişcările cele mai joase şi mai primitive. Pentru ca această colaborare de stări contradictorii să fie în genere posibilă, ele trebuie sa stea alături şi să-şi facă în chip conştient şi deplin o poziţie. O astfel de stare trebuie să fie o dezbinare violentă de sine, şi anume în măsura în care teza şi antiteza se neagă reciproc, iar eul e obligat să recunoască participarea sa necondiţionată la fiecare din ele. Dacă una din părţi este în inferioritate, simbolul apare precumpănitor ca produs al celeilalte părţi şi este în aceeaşi măsură mai puţin simbol şi mai mult simptom, anume al unei antiteze reprimate. În măsura însă în care simbolul este doar simptom, el îşi pierde acţiunea eliberatoare, căci nu exprimă dreptul deplin la existenţă al tuturor părţilor psihicului, ci aminteşte de reprimarea antitezei, chiar şi în situaţia în care conştiinţa nu îşi dă seama de aceasta”. (Idem, par. 895)

În cazul în care expresia inconştientă se conservă, inconştientul fiind mai puternic decât partea conştientă, ea se transformă într-un conţinut care domină întreaga atitudine.

Există, de asemenea, posibilitatea de a se ajunge la un blocaj al voinţei, în urma egalităţii contrariilor. Se ajunge la stagnare, care provoacă o acumulare de energie vitală având ca reacţie conştientă o stare psihică insuportabilă. Oprirea şi inactivitatea conştiinţei produc o activitate a inconştientului, prin care „se pune în lumină un conţinut constelat în egală măsură de teză şi de antiteză. Deoarece întreţine relaţii atât cu teza, cât şi cu antiteza, conţinutul se constituie într-o bază medie pe care contrariile se pot unifica. Dacă luăm drept exemplu opoziţia dintre simţuri şi spirit, atunci conţinutul mediu izvorât din inconştient oferă tezei, în virtutea bogăţiei sale de raporturi spirituale, o expresie binevenită, iar în virtutea evidenţei sale senzoriale, va cuprinde în el şi antiteza senzorială. Eul divizat între teză şi antiteză îşi găseşte în bază medie propria replică, propria şi unica sa expresie de care se va prinde cu aviditate spre a scăpa de dezbinare." (Idem, par. 897)
Această transformare are loc, după Jung, tocmai datorită aparţinerii acestei „materii prime indisociabile" (Idem, par.899) în acelaşi timp şi tezei şi antitezei, anulând astfel disocierea. Vorbeam mai sus de simbolul viu: acesta este chiar materia primă prelucrată de teză şi antiteză, în procesul denumit de Jung funcţie transcendentă.

Unul dintre cele mai importante simboluri, ca motiv al obiectivării imaginilor inconştiente, este mandala. Aceasta este deseori desenată, sau apare în imagini onirice, având sensul unui spaţiu sacru care protejează centrul. Mandala este folosită deseori ca modalitate de echilibrare psihică, de protejare a centrului personalităţii care pare a fi forţat spre exterior şi influenţat din afară. Pentru desenele care reprezintă cuaternitatea, cum este şi mandala, Jung a folosit termenul grec temenos, desemnând un spaţiu sacru, protejat.

Metoda constructivă
Ca modalitate de interpretare a activităţii psihice bazată mai degrabă pe scop, decât pe cauză sau sursă, Jung descrie metoda constructivă. Formarea simbolurilor este continuă în interiorul psihicului, acestea apărând în fantezii şi vise. Astfel, scopul metodei constructive este de a face disponibilă energia instinctivă pentru o muncă cu sens şi o viaţă productivă.
Metoda constructivă se foloseşte de fantezie pentru a integra în conştiinţă conţinuturi inconştiente. „Prin fantezie, spune Jung, înţeleg două lucruri diferite, anu­me fantasma şi activitatea imaginativă." (Idem, par.789) În ceea ce priveşte fantasma, aceasta presupune un complex de reprezentări căruia nu îi corespunde un conţinut exterior real. Fantezia ca activitate imaginativă reprezintă transmiterea energiei psihice conştiinţei, sub formă de imagini sau conţinuturi, fiind expresia nemijlocită a activităţii vitale de natură psihică.

Jung face distincţie între fantezia pasivă şi cea activă. Prima apare sub formă de imagini, subiectul rămânând pasiv, fiind posibilă doar în cazul unei disocieri relative a psihicului, „căci apariţia ei, susţine Jung, presupune sustragerea de sub control conştient a unui cuantum substanţial de energie care investeşte materiale inconştiente”. Un exemplu de fantezie pasivă este chiar visul. Fantezia activă apare atunci când subiectul are o atitudine orientată către perceperea conţinuturilor inconştiente, fiind vorba de o participare a conştiinţei, de o asociere cu alte materiale, astfel fantezia căpătând sens şi claritate.

Fantezia are un sens manifest şi unul latent. Sensul manifest se referă la enunţul fanteziei, a reprezentărilor imaginative, având un caracter intuitiv şi concret. Deoarece sensul manifest este deseori neînţeles la nivel conştient, poate interesa cercetarea sensului latent. Acesta poate duce la descoperirea cauzei apariţiei fanteziei, a forţelor instinctive răspunzătoare de apariţia ei, dar, şi mai important, la finalitatea acesteia.
Astfel, fantezia are un rol important în procesul de individuaţie. Pentru Jung, "fantezia apare ca un simbol care încearcă să caracterizeze sau să interpreteze cu ajutorul materialelor un ţel anumit sau mai degrabă o anume linie de dezvoltare psihologică viitoare”. (Idem, par.798)

Bibliografie:
Jung, C.G., 1997, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucureşti

OANA SOROAGA
Psiholog clinician

---