Noutati despre cauzele autismului

Rezultatele cercetării desfăşurate la Harvard Medical School arată că genele învăţării sunt inactive la copiii cu autism. Această descoperire ar putea explica rezultatele benefice ale terapiei comportamentale intensive la vârste fragede si i-ar putea ajuta pe cercetători în dezvoltarea unor noi tratamente de stimulare cognitivă care să le permită reactivarea genelor "adormite".

Puterea obişnuinţei

"E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom

decât a unei prejudecăţi" Albert Einstein

Un grup de oameni de ştiinţă au pus într-o cuşcă cinci maimuţe şi în mijlocul cuştii o scară, iar deasupra scării o legatură de banane.
Când o maimuţă se urca pe scară să ia banane, oamenii de ştiinţă aruncau o găleată cu apă rece pe celelalte care rămâneau jos. După ceva timp, când o maimuţă încerca să urce scările, celelalte nu o lasau să urce. După şi mai mult timp nici o maimuţă nu se mai suia pe scară, în ciuda tentaţiei bananelor.
Atunci oamenii de ştiinţă au înlocuit o maimuţă. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost să se urce pe scară, dar a fost trasă înapoi de celelalte şi bătută. După câteva bătăi nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scară. A fost înlocuită o a doua maimuţă şi s-a întâmplat acelaşi lucru. Prima maimuţă înlocuită a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat şi lucrurile s-au repetat. Al patrulea şi în fine al cincilea au fost schimbaţi.
In final, oamenii de ştiinţă au rămas cu cinci mainuţe care, deşi nu primiseră niciodată o baie cu apă rece, continuau să lovească maimuţele care încercau să ajungă la banane.

Dacă ar fi fost posibil ca maimuţele să fie întrebate de ce îi băteau pe cei care încercau să se caţere pe scară, răspunsul ar fi fost "Nu ştim. Lucrurile întotdeauna au fost aşa aici..."

Sună cunoscut?



Sursa: Internet, autor anonim

Direcţii în relaţionarea cu copiii adoptaţi

Încrederea în părinţii adoptivi:

În general, copiii adoptaţi îşi direcţionează ambivalenţa naturală separat: emoţiile pozitive, iubirea, vor fi focalizate pe un set de părinţi, de obicei pe cei naturali, în timp ce emoţiile negative, ura, vor fi direcţionate pe celalt set de părinti – cei adoptivi. Astfel, pentru a face faţă frustrărilor normale din perioada creşterii, li se pare mai uşor acestor copii să îşi închipuie că părinţii adoptivi sunt nişte persecutori răi. Părinţii naturali sau cei care i-au îngrijit la orfelinat (de la care ar fi fost “furaţi”) sunt reprezentaţi în fantezia lor ca fiind părinţi buni şi iubitori, cărora le datorează iubire şi respect.

Este important ca părinţi adoptivi să fiţi pregătiţi a fi priviţi în acest mod şi a reuşi să îi faceţi faţă. Pentru aceasta:

• Acceptaţi să vorbiţi despre persoanele în grija cărora a fost copilul, despre părţile lor bune şi despre experienţele copilului cu acestea.
• Nu încercaţi să denigraţi aceste persoane sau pe părinţii naturali ai copilului.
• Atunci când sunteţi acuzaţi de a fi părinţi răi (este posibil să ajungă la aceste acuzaţii, mai devreme sau mai târziu, deaorece furia împotriva părinţilor naturali va fi îndreptată asupra dumneavoastră), exprimaţi-vă nemulţumirea, tristeţea şi părerile de rău, atrăgând apoi atenţia că, probabil, supărarea copilului este legată de o anume pedeapsă pe care a primit-o pentru o faptă clară. Numiţi greşeala şi motivul pentru care a fost pedepsit copilul. Astfel va putea face diferenţa între fanteziile sale şi rezultatele propriului comportament.

Validarea comportamentului:

Este natural pentru copii să se identifice cu părintele de acelaşi sex şi să îşi exerseze feminitatea/masculinitatea în relaţie cu părintele de sex opus, ca prime modele de relaţionare inter-sexuală. Astfel este potrivit ca fetelor să le spuneţi că sunt frumoase iar băieţilor că sunt puternici, să le atrageţi atenţia asupra fiecărei părţi pozitive pe care o au; să vă arătaţi mulţumiţi atunci când se poartă frumos cu alţi copii, când se arată înţelegători şi răbdători, când le reuşeşte ceva sau când fac un lucru sau gest frumos, dezirabil.

Limitele, regulile:

În toate cazurile, este indicat ca regulile să fie învăţate de la tată, acesta reprezentând în plan psihologic relaţia cu exteriorul, cu ceilalţi.

Pentru copiii mici este important ca regulile să fie exprimate în propoziţii scurte, deoarece aceştia nu se pot concentra prea mult timp, la prea multe cuvinte. Ideile trebuie să fie pe înţelesul lor, spuse clar. Este bine să vă poziţionaţi la acelaşi nivel cu copilul, să îl priviţi atunci când îi vorbiţi şi să îi daţi o explicaţie scurtă şi plauzibilă pentru regula respectivă.

Pentru copiii mai mari sunt aplicabile aceleaşi reguli în comunicare, însă puteţi să folosiţi explicaţii mai evoluate, pentru nivelul lor, sau simple aduceri aminte ale regulilor şi explicaţiilor deja discutate.

Comportamentul în relaţionarea cu ceilalţi:

Este posibil să observaţi la copil că are faţă de alte persoane un comportament de aceeaşi calitate ca şi faţă de dumneavoastră (cum ar fi seducţie, regresie, exibiţionism), relaţiile fiind superficiale şi dominate de nevoia de a le fi satisfăcute impulsurile imediat. Este o raportare normală pentru copiii adoptaţi, care se va modifica pe măsură ce se vor apropia de dumneavoastră, ca fiind o familie.

OANA ŞOROAGĂ

Psiholog clinician

7 probleme de bază în adopţie

(După Kaplan.S.; Silverstein. D.)

1. Pierderea: adopţia are loc în urma unei pierderi. Această pierdere este necesar să fie acceptată.

2. Respingerea: o modalitate de a face faţă pierderii este de a-şi închipui că a făcut ceva greşit, încât a meritat să fie abandonat. Astfel, se apără de apariţia altor respingeri. Copilul îşi va imagina astfel că a suferit o pierdere deoarece nu merită să aibă ceea ce a pierdut. Ca rezultat, se va simţi respins şi se va aştepta să fie considerat un “copil rău” şi abandonat din nou.

3. Vina şi ruşinea: atunci când un copil intenalizează o pierde într-atât încât simte că ceva este îngrozitor de rău la el încât a cauzat abandonul, el va simţi deseori vina că au greşit sau ruşinea că ceilalţi e posibil să ştie.

4. Tristeţea: deoarece adopţia este văzută ca o rezolvare a unei probleme de pe urma căreia toată lumea are de câştigat, mai degrabă decât un eveniment în urma căruia pierderea este definitivă şi totală, este dificil pentru copiii adoptaţi, părinţii adoptive şi părinţii naturali să îşi exprime tristeţea. Nu există ritualuri de plângere, cum este doliul, pentru a descărca această tristeţe.

5. Identitate: identitatea unei personae derivă din cine este ş ice nu este. Adopţia ameninţă o persoană să nu poată afla “de-al cui este”, de unde a venit şi încotro se îndreaptă.

6. Intimitatea: persoanele care sunt confuse în ceea ce priveşte propria identitate au dificultăţi în a se apropia de oricine altcineva. Ei se pot teme să se apropie de ceilalţi pentru a nu experimenta din nou pierderea şi abandonul.

7. Controlul: toţi cei implicaţi în adopţie au fost, după Silverstein, “forţaţi să renunţe la control”. Adopţia este cea de-a doua opţiune. Exită o criză a cărei soluţie este reprezentată de adopţie.

   
   

Reguli de amintit în timpul unui atac de panică

1. Dacă ţi-e frică, dacă ai senzaţia de ireal sau agitaţie, aminteşte-ţi că ceste sentimente nu sunt nimic mai mult decât o exagerare a reacţiilor normale ale corpului la stress.

2. Doar pentru că ai aceste senzaţii nu înseamnă că eşti foarte bolnav. Aceste emoţii sunt doar neplăcute şi înfricoşătoare, nu periculoase. Nu ţi se va întâmpla nimic mai rău.

3. Lasă-ţi sentimentele să vină. Ele te-au controlat. Le-ai umflat şi le-ai făcut mai acute şi mai puternice. Nu le mai umfla. Nu fugi de panică. Atunci când simţi că se formează panica, inspiră adânc şi, pe măsură ce expiri, relaxează-te. Mai încearcă. Rămâi acolo ca şi când ai pluti în spaţiu. Nu te lupta cu sentimentul de panică. Acceptă-l. Îi poţi face faţă.

4. Încearcă să te faci cât se poate de confortabil fără să fugi. Dacă eşti pe o stradă, sprijină-te de un zid sau de un stâlp. Dacă eşti la departamentul de cosmetice dintr-un magazin, găseşte un colţ de tejghea mai liniştit. Dacă eşti într-un butic, spune-i vânzătoarei că nu te simţi bine şi că vrei să stai jos. Nu sări în maşină şi pleca acasă înfricoşat.

5. Nu te auto-compătimi şi nu gândi: “De ce nu pot să fiu ca alţi oameni normali? De ce trebuie eu să trec prin toate astea?” Doar acceptă ceea ce ţi se întâmplă. Dacă faci aşa, de ce te temi mai mult nu se va întâmpla.

6. Gândeşte-te la ceea ce se întâmplă cu adevărat cu corpul tău în acest moment. Nu te gândi : “Ceva teribil se va întâmpla. Trebuie să plec.” Repetă-ţi: “Nu voi cădea, leşina, muri sau pierde controlul.”

7. Acum aşteaptă şi dă-i fricii timp să treacă. Nu fugi. Alţii au găsit puterea. Şi tu o vei găsi. Observă că cu cât reuşeşti să nu adaugi gânduri înfricosătoare panicii tale, chiar frica începe să scadă.

8. Aceasta este oportunitatea ta de a exersa. Gândeşte-te la ea în acest fel. Chiar dacă te simţi izolat în spaţiu, într-una din aceste zile nu te vei mai simţi aşa. Curând vei putea să treci prin panică şi să spui : “Am reuşit!” Odată ce spui asta, vei fi parcurs un drum lung din a-ţi cuceri frica. Gândeşte-te la progresul pe care l-ai făcut până acum. TU CONTROLEZI SITUAŢIA !

9. Încearcă să nu mai fi atent la ce se întâmplă înăuntrul tău. Concentrează-te pe ceea ce te înconjoară. Uite-te la ceilalţi oameni de pe stradă, din autobuz. Ei sunt cu tine, nu împotriva ta.

10. Când apare panica, relaxează-ţi corpul, respiră adânc, şi continuă-ţi ziua. Nu uita: de fiecare dată când faci faţă panicii şi anxietăţii, îţi reduci frica.

Dupa fiecare atac de panica, incearca sa observi:

• De ce a fost declansat episodul?
• Ce se repeta de fiecare data, in mod constant?
• De ce iti amintesc situatiile in care apare anxietatea?
• Emotiile avute in timpul crizei iti amintesc de un episod anume din viata ta?

Nu uita: daca anxietatea si atacurile de panica te impiedica sa iti desfasori activitatile zilnice, cere ajutorul cuiva de specialitate (psiholog, psihiatru).

Codul deontologic al profesiei de psiholog

Colegiul Psihologilor din Romania descrie Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de libera practica astfel:

Codul deontologic este un sumum de principii si standarde etice de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica si care instituie regulile de conduita ale psihologului cu drept de libera practica, denumit în continuare psiholog. Codul ofera o baza consensuala pentru luarea de atitudine colectiva împotriva unor eventuale comportamente apreciate a încalca principiile eticii profesionale. Acest cod pe lânga valoarea sa normativa are rolul de a orienta si regla numai acele activitati ale psihologilor în care acestia se angajeaza ca psihologi, nu si pe cele din viata privata a acestora. Comportamentul personal al psihologului poate fi luat în discutie numai daca este de o asemenea natura încât aduce prejudicii profesiei de psiholog sau ridica serioase îndoieli privind capacitatea acestuia de a-si asuma si îndeplini responsabilitatile sale profesionale ca psiholog.

Principiile ce stau la baza activitatii de psiholog sunt urmatoarele:

PRINCIPIUL I. RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI DEMNITĂŢII ORICĂREI PERSOANE.

Psihologii vor avea permanent în atentie faptul ca orice persoana are dreptul sa-i fie apreciata valoarea înnascuta de fiinta umana si ca aceasta valoare nu este sporita sau diminuata de cultura, nationalitate, etnie, culoare sau rasa, religie, sex sau orientare sexuala, statut marital, abilitati fizice sau intelectuale, vârsta, statut socio-economic sau orice alta caracteristica personala, conditie sau statut.

PRINCIPIUL II. RESPONSABILITATE PROFESIONALĂ ŞI SOCIALĂ

Psihologii manifesta o maxima responsabilitate pentru starea de bine a oricarui individ, familiei, grupului ori comunitatii fata de care îsi exercita rolul de psihologi. Aceasta preocupare include atât pe cei direct cât si pe cei indirect implicati în activitatile lor, prioritate având cei direct implicati.

PRINCIPIUL III. INTEGRITATE PROFESIONALĂ

Psihologii vor cauta sa manifeste cel mai înalt grad de integritate morala si profesionala în toate relatiile lor. Este de datoria psihologului sa prezinte onest pregatirea si calificarile sale oriunde se afla în relatii profesionale si de asemenea sa nu permita sau sa tolereze practicile incorecte si discriminatorii.

Pentru mai multe informatii legate de regulile presupuse de aceste principii, standardele etice si alte dispozitii, click pe titlul articolului sau foloseste link-ul de mai jos:

http://www.copsi.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=113&Itemid=71

Tulburarea de anxietate generalizată

Tulburarea de anxietate generalizată este caracterizată de îngrijorare şi anxietate excesive, exagerate, legate de evenimentele vieţii de zi-cu-zi. Persoanele care prezintă simptome ale tulburării de anxietate generalizată tind să se aştepte întotdeauna la dezastre, să se îngrijoreze de sănătate, bani, familie, serviciu sau şcoală. La acestea, deseori îngrijorarea nerealistă şi depăşeşte proprţiile situaţiei. Viaţa de fiecare zi devine o stare constantă de nelinişte, frică şi griji. În final, anxietatea ajunge să domine gandirea persoanei în aşa măsură încât interferează cu modul de funcţionare, inclusiv cu munca, şcoala, activităţile şi relaţiile zilnice.

Care sunt simptomele Tulburării de anxietate generalizată?
Această tulburare afectează modul în care persoana găndeşte, însă anxietatea poate provoca şi simptome fizice. Simptomele Tulburării de anxietate generalizată includ:

• Tensiune şi îngrijorare continue şi excesive
• Mod nerealist de a privi problemele
• Stare de nelinişte
• Iritabilitate
• Tensiune musculară
• Dureri de cap, migrene
• Transpiraţie excesivă, transpiraţie „rece”
• Dificultăţi de concentrare
• Stare de greaţă
• Necesitatea de urinare frecventă
• Dificultatea de a adormi sau de a rămâne adormit
• Oboseală
• Tremurături
• Tresăriri „din orice”
  

În plus, persoanele care suferă de Tulburarea de anxietate generalizată au deseori şi alte tulburări de anxietate (cum sunt atacurile de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, diverse fobii), suferă de depresie şi/sau abuz de alcool sau droguri.